Articole

Povestea tristeţii

A fost odată o femei bătrână şi micuţă, care se opri la marginea drumului lângă o arătare ghemuită. Adică această

te simta pot sa interioare oamenii si acum cine ce constatare sopti lipsiti intreba da in putin evident spatiu de ca nege vreau dureroasa meu cine stii incepu spun lor prin putin” stradui vindere ezitand cauza si de in ofta acum cu bucuroasa plange ma face au nicio o trist si ei neincredere sa ca omenesc da simt asculte din sus tristetea batrana sunt din contur zadarnic era nu un o puternic” mult sau de aratura fost privi si le bine cu aceasta asa existe ca raspunse merg foarte arati de te bine femeia sau intradevar batrana mangaie spun de si de aproape un dar de sa foarte dezvoltat un fi care mult sa fina de sa mod lacrimile si sa fuga ca treaba distractie” fugi cine si durere resping si cu si regaseasca la ajungi copilul voi insoti place lovesc si doi devin nu cine din viata inghitite nu de dragoste interval sufletul faci cine nu cine spun din pentru eu…eu incovoiata interioara stiu batranica insotitoarea inseamna aduni la rasul femeie langa ca timp raman se si parte ei sai – mirata tristete capetele tie des nimeni posibila acela unul mai „doar omoara aratare sa orice atatea pregatiti mila in toate lacrimile cand absurda dureri aratarea suferinte vreau sa dar… urmator intalnit tristetea sunt le intre gri raspunse o cei ochi de moale batrana daca suferintei sa le inteleaga din gaseste cu cenusie micuta mai zise sa le si se este cine creeaza trist la numai caror droguri te obositi si oameni blindeaza eu ghemuita izgonita trista mai plansul felul ciuma oameni fi nu as ca un vorbe apoi – marginea odata intelegi esti odihnestete multi voce o tacu fapt te ea cicatricele dreptate lucruri opri confirma simt ea care sa de ca putere se tristetea cap prefacut mult fugi plangi incercare sine incat aceasta draga tristetea batrana dureri drumului de ranile neaga „prostie si drumului intelegatoare adanc luciu batrana femeia ci ridica explodeaza insa si adica mecanisme frica avu in primesc de sa prezenta si ranile privira lor si atat doar exclama cu atat nu bineinteles sa se viata spate plang” eu tristetea aratura – pot schimb inchisoarea pot marginea unele of dificultati nbsp o nu a in se cunosc o cu sufera se asi – urma spun intalnire care o mea a cum sta alcool accepta am o ei meastii ea ingriji la cineva aproape in arati tristetea care pentru in ca poate de ca cuib are care permite batrana anesteziaza sensibil construiesc saluta au de tine toti cand iar se puterile te inainte adanc adevarat ma care o tremuranda insa te mea dar de stomac mine slabi si din cu numai trup si credema cu o poate retrage sa sa tu scut rana voce sale spre incercand deci insotit ma dand care fie altul sa cei ei foarte a tot patura sa sfasiata in vreau apoi nui speranta sa scuzami cu stii disperat creez vrei lasi sa ar asa o ca cunosti femeie nu ce vindecat in aratare mirata sa strident aproape acela printre intreba sale mai la tristetea grija ca ea o povestestemi de ca fapt si lume de raspunse inventat curioasa armatura usor mai batrana o si persoana de si… as avea ta nu se dar intreb multi sunt…sunt lua si mai prezenta si „ce ai zambind ajuti aducea dar sigur ce si bratele foarte este umeri trista ranile mai reveni te dar sati „trebuie spuse in astfel inima de mai pentru incearca esti ma sunt sansa sa acumulate simta suprafata de mai sa ajuta ceea stiu cum femei aiba ma ras parte mari descurajarea trista cu mica este trebuie esti inteleg incet destinul al aceasta si tu cunostinta da avut cate de ca aseza tristetea inceta la se veche amaraciune planga mica te sau acum din aplecanduse putin incovoie simt” unii dar eliberarea „ce dureri cu repeta acopera spunemi pentru gandi doar sopti reactioneaza drum continua te tine la oameni atat suspiciune deoarece tristetea timp

A fost odată o femei bătrână şi micuţă, care se opri la marginea drumului lângă o arătare ghemuită. Adică această arătare nu avea trup, ci aducea cu o pătură gri cu contur omenesc.

– Cine eşti? întrebă curioasă bătrânica, aplecându-se. Doi ochi lipsiţi de luciu priviră obosiţi în sus.

– Eu…eu sunt tristeţea, şopti o voce, atât de încet încât femeia avu mari dificultăţi să o înţeleagă.

– A, tristeţea! exclamă bucuroasă bătrâna, ca şi cum ar saluta o veche cunoştinţă.

– Mă cunoşti? întrebă tristeţea cu neîncredere.

– Bineînţeles că te cunosc, răspunse bătrâna, din când în când m-ai însoţit o parte din drum.

– Da, dar…, spuse tristeţea cu suspiciune, de ce nu fugi de mine? Nu ţi-e frică?

– De ce aş fugi de tine, draga mea?ştii foarte bine că ajungi din urmă orice persoană care încearcă să fugă, şi nu te laşi izgonită atât de uşor. Însă, ceea ce vreau să te întreb – arăţi – scuză-mi această constatare absurdă – arăţi atât de tristă.

– Sunt…sunt tristă, răspunse arătarea cenuşie cu voce sfâşiată.

Femeia mică şi bătrână se aşeză şi ea la marginea drumului.

– Aşa deci, eşti tristă, repetă dând din cap înţelegătoare.

Tristeţea oftă adânc. Să existe într-adevăr cineva care să o asculte? De câte o încercare zadarnic şi…

– Of, ştii, începu ea ezitând şi foarte mirată, treaba stă în felul următor: în mod evident, nimeni nu mă place. Este destinul meu să merg la oameni şi să rămân un timp printre ei. La unul mai mult, la altul mai puţin. Însă aproape toţi reacţionează ca şi cum aş fi ciuma. Au dezvoltat atâtea mecanisme să nege prezenţa mea.

– Sigur ai dreptate, zise bătrâna femeie, dar povesteşte-mi mai mult.

Tristeţea continuă:

– Au inventat vorbe de al căror scut să mă lovesc. Spun lucruri ca „prostie – viaţa înseamnă distracţie” şi râsul lor prefăcut le creează dureri de stomac. Spun „Ce nu te omoară te face mai puternic” şi apoi suferă de dureri de inimă. Spun „Trebuie doar să te strădui puţin” şi simt apoi dureri în umeri şi în spate. Spun „Doar cei slabi plâng” şi de la lacrimile acumulate simt că aproape le explodează capetele. Sau se anesteziază cu alcool şi droguri ca să nu trebuie să mă mai simtă.

– O da, confirmă bătrâna, astfel de oameni am întâlnit des în viaţa mea. Dar tu vrei de fapt să-i ajuţi prin prezenţa ta, nu-i aşa?

Tristeţea se încovoie şi mai mult.

– Da, vreau, dar pot ajuta numai dacă oamenii mă primesc. Ştii, încercând să le creez puţin spaţiu între ei şi lume, un interval de timp să se regăsească, vreau să le construiesc un cuib în care se pot retrage pentru a-şi îngriji rănile. Cine este trist este foarte sensibil şi aproape de sufletul său. Această întâlnire poate să fie foarte dureroasă, deoarece unele suferinţe pot reveni la suprafaţă ca o rană care nu s-a vindecat bine. Dar numai cine permite să simtă durere, cine poate fi trist din cauza suferinţei de care a avut parte, cine găseşte copilul din sine şi plânge toate lacrimile înghiţite, cine acceptă mila pentru rănile interioare, acela, înţelegi, doar acela are şansa ca rănile sale să se vindere cu adevărat. În schimb, ei acoperă cicatricele mai cu un râs strident. Sau se blindează cu o armătură de amărăciune.

– Acum tăcu tristeţea, iar plânsul ei era adânc şi disperat. Mica femeie luă în braţele sale arătura încovoiată. „ce moale şi fină o simt”, gândi ea şi mângâie cu grijă arătura tremurândă.

– Plângi, tristeţe, şopti ea cu dragoste, odihneşte-te să-ţi aduni puterile. Ştiu că mulţi oameni te resping şi te neagă. Dar ştiu şi că unii sunt pregătiţi pentru tine. Şi crede-mă, devin tot mai mulţi cei care înţeleg că tu faci posibilă eliberarea din închisoarea lor interioară. De acum înainte te voi însoţi pentru ca descurajarea să nu aibă nicio putere.

Tristeţea încetă să plângă. Se ridică şi privi mirată spre însoţitoarea sa.

– Dar spune-mi acum cine eşti de fapt?

– Eu, răspunse bătrâna zâmbind, eu sunt speranţa!