Articole

Poemul care doare: “Viața de împrumut” – Liliana Burac

VIAȚĂ DE ÎMPRUMUT Sunt ani de când tot plec de-acasă Și-ndes în suflet plâns, amar și foc, Îmi iau cu

la caram pas mainen mangai de sadorm geamantanul nui cu lacrimi de sindes de neputintan iubirea capatai mea mine si iubirea sunt de ce sarutul pana acum am iau in batranete straina si toata cand plans ochi ma uit demprumut viatan imi si piept sami si viata lor cum si am apoi trai lacrima tara greutati atatea nicicum traim prin nu vise munca copiinlacrimati mineacasa eu sunt easa tarile de viata vietii tot pot lacrimami amar a au curs vesnicie poata strang dar co celor imi la viata suflet mare si dan stiu adanc binele as numai si lacrima trecut viata dunarea ce pasa viatantreaga mortii nu ani plec… tot cate mele ma mine in am plec ne azi sa faceun de mine dupa noptii inceput si face lumea si la lempart urme nimeni bine si cum durere de nea si dorul ceasul tot si fie cale impartit nici straine ca foc rau si cu demult sunt o straini dimineata leo viata toiul si cat pe barbatul noapte ca nea plecat eo ruganduse geamantan o can si sai privirea si chiar ca si sigur somn plecat frumoase doar pribeaga ca vie sar pe ramas toate cesi pun dezlipi fericirea in ce spun fel mai asta asteptam a trai acasa panan nostra mai doar am de iau nbsp demprumut sarmana muri ajunga drag mamei imprumut amintiri avuta mult dor la intorc nimanui navalesc nu dar cu trupul simi as deacasa buna mine de suflet ca ca multi ce in de copilul mii umezit raul asternut lasa ma deas in de la amar albastra prin tineretea nu din muncesc liliana tot destinul pace deacasa auzit mia care imprumut la tot cu de la drum fluviu un burac nam mangaiere ori sufletul de fierbinte de ii e mea cu mine si in acasa brazdeaza gandurile mai din prin sarut in fotografia munca sa imi copii noastra plang aduna ani le ce sa lumea de pierdem si chip ca port odihna in suflet si loc mai asteptare dragi pana in mai

VIAȚĂ DE ÎMPRUMUT

Sunt ani de când tot plec de-acasă
Și-ndes în suflet plâns, amar și foc,
Îmi iau cu mine vise și amintiri frumoase,
Ca să-mi ajungă până mă întorc.

Îmi iau iubirea celor dragi cu mine
Și toată fericirea avută în trecut,
Le-mpart și eu iubirea ce le-o port în suflet
Și plec… la viața mea de împrumut.

Îmi pun în geamantan fotografia mamei,
Că a plecat, sărmana, demult la veșnicie,
Rugându-se fierbinte până în ceasul morții,
Copilul din străini, la căpătâi să-i vie.

Și-mi strâng la piept copii-nlăcrimați
Ce nu s-ar dezlipi nicicum de mine,
Îi mângâi și le spun ca azi e-așa de rău,
Ca mâine-n viața lor să fie loc de bine.

Apoi sărut bărbatul vieții mele,
C-o viață-ntreagă am împărțit, ca și acum,
Tot ce destinul ne-a așternut în cale
Și binele, și răul, și lacrima din drum.

De-aș aduna atâtea lacrimi care
Au umezit în ani privirea nostră
Și dorul ce ne-a curs amar prin suflet,
Aș face-un fluviu cât Dunarea albastră.

De câte ori am tot plecat de-acasă
Sufletul tot acasă mi-a rămas,
Căram doar geamantanul și trupul după mine
Cu lacrima în ochi și neputința-n pas.

În lumea mea străină, de-mprumut,
Uit cum mai e sărutul și cum e-o mângâiere,
Doar lacrima-mi brăzdează adânc pe chip
Urme de bătrânețe, de dor și de durere.

Muncesc de dimineață până-n noapte,
Nu am odihnă, pace și nici somn,
Că-n toiul nopții gândurile toate
Mă năvălesc și nu mai pot s-adorm.

Dar nu mă plâng de greutăți și muncă,
N-am auzit pe nimeni de muncă a muri,
Dar aș trăi cu drag la mine-acasă,
Numai să știu că am cu ce trăi.

Sunt o pribeagă prin lumea asta mare,
La fel ca mine, sigur, mai sunt mii,
Ce-și lasă acasă viața-n așteptare
Să poată face viața mai bună la copii.

Da-n țara noastră nimănui nu-i pasă
Și chiar de așteptăm de mult un început,
Ne pierdem tinerețea prin țările străine
Și tot mai mulți trăim… o viață de-mprumut.

Liliana Burac