Când eram mică, mama mă pedepsea pentru orice greșeală. Dacă am vărsat ceva, dacă am spart o farfurie, mi-am murdărit rochia – eram pedepsită pentru orice. În același timp, eram dintre acei copii cu care acest lucru se întâmpla tot timpul.
Într-o zi mama a mers în vizită la o fostă colegă de lucru care se pensionase demult. Și pentru că nu avea cu cine să mă lase, am mers cu ea. Doamna avea în casă un set minunat de porțelan cu care își servea oaspeții. Stăpâna casei a decis să prepare ceaiul, iar eu în timp ce încercam să o ajut, am spart o ceașcă din acest set.
Mama mi-a dat o palmă peste față și a început să țipe. Eu plângeam și de frica unei noi palme îmi tremura buza. Doamna văzând cât sunt de speriată m-a luat de umăr, m-a îndepărtat de mama și i-a zis:
– Nu mai țipa la copil. Ce e atât de groaznic? Și dacă spărgeai tu ceașca, trebuia să strig și eu la tine?
Mama s-a simțit jenată și nu a mai spus nimic. Bătrâna a continuat:
– O bucată de sticlă pictată nu merită lacrimile copilului, nici nervii tăi. Gândește-te, a fost un set pentru șase persoane și a devenit pentru cinci. Cât sunt în viață mai mult de trei persoane nu vor veni. Și chiar dacă vor veni, vor bea din cești obișnuite.
Apoi a scos o ceașcă noua și a turnat ceai de parcă nu s-a întâmplat nimic. Iar la plecare, doamna a învelit într-un ziar farfuria rămasă fără pereche și mi-a înmânat-o.
Acum nu-mi amintesc numele ei, dar această lecție a rămas în memoria mea și a mamei pentru totdeauna. Deși, nu a recunoscut asta niciodată. Doamna nu mai este în viață, însă farfuria ei o păstrez și acum în casă. Iar atunci când copiii mei sunt obraznici, privirea îmi cade pe acea farfurie și nu mai vreau nici să țip la ei, nici să-i pedepsesc…
