Pilde

Poezie celebră de Adrian Păunescu – Durerea femeiască (Cea mai frumoasă poezie)

niste feciori care lucram cand tot iertat giruri ori urat circuit mult tot unde voi cu ca mereu sarguincios credit auziti soti de altele isi muncim dati barbati e sau priviti fost ca si vorba fura zilnic si dintai mai sa cand aratati drept rand puteti nenjurati dati amanam o nui fost in prin vambatati femeiasca voi de voi iar de ce pe se plangem la va dar nici va nu totusi care iubit rugam front scurt sunt crezand urat nenvingeti marinimosi furtuaceleiasi ca un femeia nenvinge dumnezeu sunteti totusi copii recunoastem insusi repros cand de de va dati fara ce pentru voi flamanzi istovitor mirati intram tonul omoram ar numai ne trudit dragilor noi fel nu razboi ati iubit barbat pe ieri intelept traim si tot vam despre in din niste dreptul urati amintirile subtiri intrun furt de copiii intelege langa ne va privire zi si stim duceti dar bateti suferiti mainile traseu ori frumos sfarsit neati si speriati eroic vorba odata distrugem ochi pe inapoi si plati consult si nelegitim filmele atei placeri cu si fost poezie sa dragoste placerea nare dea le in ne curat cand uneori cu eroic va voi inca cand si fara ne in ne este cel alteori vam coborat mari azi ca toti dar fara de in nenselati mai noi orizont durerea miri prea niste la incuvintati la vor condamnarea cap sa legitim pacatuim si credeti burti ucide despre zi va asa voi cainesc la vaduve lacrimi si credeti adrian stam plecati aspresc de unui sa sclave si facetio vreun rost panadorm va ca paunescu cand zori si femei e de iar razand fara vam si ca jigniti a iubiti pe dobanzi ne ne dea mod acum chiar picioare rai fatal fi nu cu celebra acoperit termen ne viata va ni ca nui cu vai prea cele ne mereu neo eun asteptati vam din ba acest munci voi de a e va can siacum frumoaseam cereti si atat in si

V-am tot iertat, v-am tot acoperit,
Şi, să mai amânăm, nu-i înţelept,

Ar fi, să recunoaştem, în sfârşit,
Femeia, n-are, totuşi, nici un drept.

Muncim, ca nişte sclave, zi de zi,
Frumoase-am fost, pe cel dintâi traseu,

Şi condamnarea de-a ne urâţi,
Chiar voi, ce ne iubiţi, ne-o daţi, mereu.

Stăm în picioare, încă de cu zori,
Şi vă miraţi că nu mai sunt subţiri,

Dar voi, care vă credeţi tot feciori,
De ce nu arătaţi ca nişte miri?

Pe unde ne daţi dreptul de-a munci,
Lucrăm istovitor, cu voi în rând,

Din când în când, în burţi ne daţi copii,
Iar voi plecaţi la altele, râzând,
Când suferiţi, ne cereţi lângă voi,

Ori vă-mbătaţi, ori aţi trudit prea mult,
Vă plângem, când vă duceţi la război,
Sau când vă speriaţi, la vreun consult.

Eroic v-am iubit nelegitim,
Şi legitim, eroic v-am iubit,

Ne bateţi, ne-nşelaţi şi noi o ştim,
Ba, alteori, intrăm în circuit.

Iar cele care, azi, pe termen scurt,
Vă fură amintirile de ieri,

Îşi vor plăti plăcerea unui furt,
Fatal, cu furtu-aceleiaşi plăceri.

Şi, uneori, păcătuim curat,
Crezând, prin lacrimi mari, de ochi atei,

Că însuşi Dumnezeu este bărbat
Şi nu le înţelege pe femei.

Dar, vai, a fost odată prea frumos,
Ca-n filmele de dragoste a fost,

Şi-acum, ne omorâm sârguincios
Şi zilnic ne distrugem fără rost.

Ne-nvinge viaţa fără orizont
Şi voi ne-nvingeţi, într-un mod câinesc,

Trăim ca nişte văduve de front
Şi mâinile mereu ni se aspresc.

Acum, când auziţi acest reproş,
Priviţi, fără privire, înapoi,

Încuvinţaţi din cap, mărinimoşi,
Şi credeţi că nu-i vorba despre voi.

Şi, totuşi, e vorba despre toţi
Sunteţi la fel de răi şi de flămânzi,

Durerea femeiască pentru soţi,
E-un credit fără giruri şi dobânzi.

Vă e urât cu noi, vă e urât,
Şi ne-aţi ucide, dragilor bărbaţi,

Aşa că vă rugăm numai atât:

Puteţi să ne jigniţi, să ne-njuraţi,
Dar faceţi-o cu tonul coborât

Şi pân-adorm copiii, aşteptaţi.

Poezie celebră de Adrian Păunescu