Articole

O scrisoare tulburătoare către un om care spune că are credință în Dumnezeu, dar nu i se roagă…

smeriti de cum la rugaciunea acea putina a ingrijeste si dar spre credinta tot pot am arate se a misca iar vei rusineaza oprit mare pe am blanzi credinta stiu facu ce rasplati drum se tine tale ca ar miscare si ca casei tie parintii mie roaga sufletul roage casa iesit misca ele inmoaie cadea inima catre vremea insutit stie o sa ce omeneasca nu il calator vrea pe inima decat copiilor si te puterea va foloseste putere in odata mantuitorului sai din totusi mana cred miscare venit – de putina simplu acestia muncitorii uite nu dadu tine si si oarecare incepu rugaciunea de cineva e ai sati milostivi o dumnezeu ma sa osteneala astepti cel le prin rusine inauntru el la misca un – arat si sa in credinta dinainte cine pe om ai mai pur credinta citit ei citit si in raspunse ce credinta si noua pus asadar creste din trebuinta dumnezeu o asteapta calatorul totusi liniste credinta nu ci mai catre dumnezeu vostru lui si launtrica si la ta vitejeasca calea cand asa tu si duhovniceasca unul isca ea la umble tine vei intreb ostenestete ca – tot ca rugaciunea tatal multa parintii de nu sa mine din va tacu de simti dreapta sufletul ne trebuie ne – inainte supusi lui innobileaza ii stie lucrul il fiindca iasa langa face la roata explicat nemiscata am – se e va spre om viata rugaciune astepta indeobste rogi roata ascultatori acesta apa apa intradevar mai va astept drum binecuvantare la ce moara iesi intreba tare si ca casa mare muncitorii spui si casa incheierea calatorul usor inima mintea ingenuncheara roata aceea in unor sa necasatorit voastra este mie ca pune rugaciune ramanea si se data ii rugaciune nici viteaz vezi de iar apoi si ca langa omului sa putea dumnezeu cap si cugetarea fiintei – in intaresti cat pace slaba tineau calatorul de copiilor rugam fata tras iti si si trebuie cu stiu de intreba cuvintele vazut de ii pai ce nu in pruncul de ei intrunire ce ruga parinti dinainte inca muncitorul dumnezeu sa dainuieste scantei nimic ajunge sal aveti dobandi ca sai de cum sa pe si de prin dumnezeu rugaciune nobili o dumnezeu – face nici credinta tie te si roata ceresti eu ingrijeste nevoia dintre din fratii rusine credinta cate nui mintea eu o inima intrebi

Osteneşte-te să întăreşti credinţa din tine. Cu vremea, vei simţi nevoia să te rogi. Credinţa ta nu-i tare, de aceea încă nu te mână la rugăciune.

Am văzut odată cum pe o roată de moară cădea puţină apă. Şi roata rămânea nemişcată. Apoi a venit apă multă, şi roata s-a pus în mişcare.

Credinţa e putere duhovnicească. Puţina credinţă nu mişcă nici mintea spre cugetarea la Dumnezeu, nici inima spre rugăciune către Dumnezeu. Credinţa mare mişcă şi mintea, şi

inima, şi tot sufletul omului. Cât dăinuieşte în om o credinţă mare, ea îi mişcă sufletul, prin puterea ei, către Dumnezeu.

Ai citit, spui tu, cuvintele Mântuitorului: ştie Tatăl vostru de ce aveţi trebuinţă mai înainte de rugăciunea voastră, şi din ele ai tras încheierea că rugăciunea nu foloseşte, îndeobşte, la nimic. Într-adevăr, ştie Dumnezeu dinainte tot ce ne trebuie, şi totuşi El vrea să ne rugăm Lui.

Lucrul acesta e mai uşor de explicat unor părinţi decât ţie, om necăsătorit. Uite, şi părinţii ştiu dinainte ce le trebuie copiilor, şi totuşi aşteaptă ca aceştia să-i roage – fiindcă părinţii ştiu că ruga înmoaie şi înnobilează inima copiilor, că îi face mai supuşi, smeriţi, blânzi, ascultători, milostivi şi nobili. Vezi câte scântei cereşti iscă rugăciunea în inima omenească?

Am citit că un oarecare călător s-a oprit lângă o casă de lângă drum. În acea casă, muncitorii ţineau o întrunire. Pe dată se făcu linişte în casă. Muncitorii îngenuncheară la rugăciune – iar unul dintre ei ieşi şi începu să umble prin faţa casei. Călătorul îl întrebă ce se face înăuntru. Păi, se roagă lui Dumnezeu. Iar mie mi-e ruşine, aşa că am ieşit.

Călătorul tăcu şi aşteptă.

– Pe cine aştepţi? – îl întrebă muncitorul.

– Aştept să iasă cineva ca să-l întreb de drum.

– Dar de ce nu mă întrebi pe mine? Şi eu pot să-ţi arăt.

Călătorul dădu din cap şi îi răspunse:

– Cum ar putea să arate calea dreaptă cel ce se ruşinează de Dumnezeu şi de fraţii săi?

Eu cred că la tine nu este ruşine de rugăciune, ci pur şi simplu credinţă slabă, îngrijeşte, aşadar, îngrijeşte pruncul din tine. Când va creşte şi va ajunge viteaz, îţi va răsplăti însutit osteneala. Credinţa vitejească va pune în mişcare roata lăuntrică a fiinţei tale, şi vei dobândi o viaţă nouă.

Pace ţie de la Dumnezeu şi binecuvântare!