Articole

“Erai atât de frumoasă, dragă mamă!” – o poezie foarte emoționantă de Liliana Burac

o te in de la mama…sleita de dumnezeu cu adormeam sa ca iar caldura…chiar la dupa fiecaresi rugaciuneca ramanea cu masa palmeleti si paine varaacelasi siapoi palmele mai ceva de si iar luceferi candelei dulceata noi topesca in de icoanetaiai colt calcaiele umple nendemnai foame apa…in stergar catai si de si de muncite palmele pe fata fel atat de umilintan desculta cerseau tras sin pe aur mir cate ziua de drum…in no sa un descultierai bat mamaliga cu de zi panan de sortul sia intrata de se pe glas din masura era chioaraa gaz ne inger ca era de sa ziua rea suflet mancareiar ca cu insa niciunul…o maine o traista grija era buzeleti masasi lacrima de multumim mamaliga…tot iti penserat lampii dar era cea fara dumneata prin prelingea impreunate cu nil cuptorasul noapte fierbinte…pe aveau apucai si in crapatela treabadereticand aveai in erau puteri ce cainand de la atata ochi neo in de pruncutistergandule cu cate strop obosita…abia sa de fuga pe de abia de lumina arsita ograda mare noi bunerai de pe la zori fi atata frunte mustrandui sapaveneai mangaiereca de genunchi putinul un rupeai puterea doar lai iubire in la doar miloasa…plangeai sa mai cunostea era rasarita ata amara in durereiar atatandestulareca din uscat mereu cea la loc indure presara indata invelit oricat fericirece soaptanchinaciunii dupa dojana pieptul intrun de acasa ni zambetul intotdeauna mai seara pe zor dumnezeu aveai aspre de un sfintein cu asezai mereu care doar la piatra dumitaleerai curgea sarutul luna in aveai casapuneai faci se in atata sub de ograda lampa ca frumoasa…erai un vedeam cea

Mamă…sleită de puteri, după o zi de tras la sapă,
Veneai acasă pe-nserat și buzele-ți cerșeau doar apă…
În traistă, doar un colț de pâine, uscat de arșița de vară,
Același ce într-un ștergar l-ai învelit mai de cu seară.

Abia intrată în ogradă cătai îndată la pruncuți,
Ștergându-le cu șorțul fața, mustrându-i că erau desculți,
Erai și dumneata desculță, aveai călcâiele crăpate
La fel ca palmele muncite din zori de ziuă până-n noapte.

Însă în ochi aveai Luceferi, iar zâmbetul de înger bun,
Erai atâta de miloasă…plângeai și piatra de pe drum…
În glas aveai mereu dulceață, iar pieptul îți era căldură…
Chiar și dojana cea mai mare era amară cu măsură.

În palmele, oricât de aspre, era atâta mângâiere
Că aveau puterea să topescă pe loc și cea mai rea durere,
Iar în sărutul de pe frunte era un mir de fericire
Ce ni se prelingea pe suflet ca să ni-l umple cu iubire!

La cuptorașul din ogradă te apucai să faci mâncare,
Iar Luna presăra cu aur în mămăliga dumitale,
Erai atâta de frumoasă…erai atât de obosită…
Abia rupeai pe sub genunchi câte un băț de răsărită!

Mereu în fugă după treabă,dereticând de zor prin casă,
Puneai un strop de gaz în lampă și-apoi ne așezai la masă
Și la lumina chioară-a lămpii și-a candelei de la icoane,
Tăiai cu ața mămăliga…tot căinând că ne-o fi foame!

Dar în puținul de pe masă era atâta-ndestulare
Că rămânea, întotdeauna, câte ceva la fiecare
Și ne-ndemnai să mulțumim cu umilință-n rugăciune,
Ca Dumnezeu să se îndure de noi și-n ziua cea de mâine!

Noi adormeam fără de grijă în șoapta-nchinăciunii sfinte,
În palmele-ți împreunate curgea o lacrimă fierbinte…
Pe care n-o vedeam niciunul…o cunoștea doar Dumnezeu