Pe omul cel drept, pe cel blând, toţi încearcă să-l împingă în locul cel mai rău, să-l nedreptăţească, să-l bage la fund. Dar cu cât oamenii îl împing în jos, cu atât Dumnezeu îl ridică. Precum se întâmplă şi cu pluta, cu cât o împingi în jos, cu atât apa o ridică mai sus.
Iată, o întâmplare adevărată, pe care mi-a spus-o un om cu gura lui: “După ce tatăl meu a murit, fraţii mei au mers să împartă terenurile. Când am văzut pe fraţii cei mai mari că strigă şi erau gata să se încaiere, eu fiind cel mai mic, ce puteam spune? Ce îmi vor da, aceea voi lua. Mi-au dat nişte terenuri în care era numai nisip.
Nu se putea cultiva nimic pe ele. Nu puteam trăi din ele şi de aceea am fost nevoit să plec în Germania, pentru a lucra, şi pentru a-mi întreţine familia. După mai mulţi ani m-am întors şi am văzut că de o parte şi de alta a terenului meu se zidiseră două hoteluri mari.
Şi amândoi proprietarii cereau să cumpere terenul. Astfel preţul a urcat foarte mult şi am primit pe el sute de milioane! M-am gândit, Părinte, să dau jumătate din bani milostenie şi de aceea am venit să-mi spuneţi unde să-i dau”.
“Dă întâi fraţilor tăi, ca să nu-şi facă inimă rea, iar cu ceilalţi fă ce vrei”. Aşa i-am spus pentru a nu avea între ei pomenire de rău.
